Şi în 2013, cu România invitată de onoare la Salonul cărţii de la Paris, s-au chinuit cîţiva francezi să-şi convingă conaţionalii că merită citite cărţi scrise de români.

Adina KENERES

ziuadecj@ziuadecj.ro

Căutînd nu doar argumente, ci şi explicaţii pentru natura « specială » a acestei literaturi. Ca de obicei, chiar dacă n-au parcurs ei înşişi multe volume scrise de români, francezii din paginile de cultură au rămas de undeva cu ideea - şi surse sînt destule - că textele româneşti nu sînt limpide, epicul e înecat de meandre, personajele nu sînt complet transparente. Tot dintr-o tradiţie s-a iţit şi de data asta ideea preluată cu sîrg în media toată că « de vină » - căci există o vină, un păcat originar - ar fi cenzura aceea care a operat feroce sub comunism şi a malformat transcrierea ideilor. Scriitorii deveneau adică esopici ca să evite ciocnirea cu cerberii, învăluiau acţiunea cu retorică tocmai pentru ca revolta împotriva sistemului să nu bată la ochi etc.

E ceva, adică e mai bine decît nimic. E fals ? Nu, fals nu e. Doar că acesta e modul cel mai simplist, şi deci cel mai direct de a construi o idee într-o frază livrabilă unui public mare şi foarte grăbit. Ceva la fel de simplist şi ţintit poate că nici nu se poate spune mai bine. Ca să faci pasul următor, îţi trebuie multă carte, multă răbdare, multe mijloace, multă istorie şi o infinită diplomaţie. Adică grijă mare să nu acuzi, să nu culpabilizezi, să nu trezeşti complexe şi iritări. Şi toate acestea ştiind perfect cui te adresezi : unui public mult mai mic, pe alocuri decizional în materie culturală şi uneori chiar politică, unor secte academice, dintre care unele pot orienta şi cercetarea pe decenii. Pe scurt, « pasul următor » cere un anume calibru.

Mi-a venit în minte o mostră de acest soi văzînd exerciţiile explicative de la Salonul din 2013. În 1978, George Steiner a scris