Julián Sánchez, Anticarul,
traducere din limba spaniolă de Alexandra Reocov,
Bucureşti, Editura Allfa, 2012, 416 pag.
Romanele comerciale, cu subiecte oculte, conspiraţii, manuscrise pierdute şi regăsite, crime şi un iz general detectivistic reprezintă cu siguranţă o felie importantă din literatura care se scrie, dar mai ales se citeşte în zilele noastre, motiv pentru care din când în când merită aruncat câte un ochi pe cărţi de o asemenea factură. Revizitarea unei nişe literare poate aduce uneori mari surprize, şi exact aşa stau lucrurile şi cu Anticarul lui Julián Sánchez, carte apărută la finele anului trecut în colecţia „Strada Ficţiunii” a Editurii Allfa, în traducerea excelentă a Alexandrei Reocov.
La prima vedere, romanul de faţă vine în linia începută în anii ‘80 de Umberto Eco cu Numele trandafirului, şi continuată apoi de scriitori feluriţi, de la Arturo Perez-Reverte (cu Tabloul flamand sau Clubul Dumas), la Dan Brown (care la jumătatea lunii va mai lansa un nou roman, Inferno). Asemănările ţin în primul rând de tiparul narativ. Mai întâi se produce o crimă care pare că are legătură cu un manuscris misterios, apoi personaje care nu-s de meserie detectivi, ci au cu totul alte îndeletniciri: călugări la Eco, profesorul Robert Langdon la Dan Brown, sau scriitor, cum e cazul lui Enrique Alonso, protagonistul romanului de faţă, se pomenesc fără voia lor aruncate în anchete paralele cu acelea desfăşurate de autorităţile îndreptăţite. Un anticar nu foarte bătrân, dar cu ştate vechi în breaslă, Artur Aiguader, descoperă un manuscris misterios din secolul al XVlea, al cărui autor pare să fie unul dintre arhitecţii Catedralei din Barcelona. De la o consemnare foarte seacă a activităţilor curente, autorul manuscrisului ajunge să scrie un jurnal extrem de personal, în care se regăsesc molime, tradiţie cabalistică, plus o ciudată piat
