Mai nou, aproape toti analistii politici isi dau cu parerea asupra motivului pentru care Daniel Morar a solicitat, pe neasteptate, ca CSM-ul sa decida incetarea detasarii sale de pe pozitia de prim-procuror general adjunct, care echivala la momentul actual chiar cu functia de procuror general al Romaniei.
Unii spun ca oricum nu mai avea decat o luna de mandat, dupa care era obligat sa se retraga, pentru ca nu mai putea sta pe acea pozitie atunci cand mai ramaneau mai putin de 30 de zile pana la ocuparea postului de judecator la Curtea Constitutionala, adica pe data 8 mai 2013. Foarte corect, dar nu acesta este sensul explicatiilor date de catre Daniel Morar, care putea foarte bine sa mai stea intr-o pozitie care-i placea, decat sa stea acasa si nici chiar presedintele sau primul-ministru nu puteau face nimic in aceasta privinta.
Altii sustin ca explicatia vine chiar din afirmatiile acestuia, respectiv din spusele lui Daniel Morar, precum ca nu vrea sa incurce socotelile presedintelui si ale primului ministru, care vor sa faca numiri politice pentru functiile de conducere ale parchetelor.
Foarte corect, intrucat chiar asta a si spus dl. Morar, insa nimeni nu a raspuns la intrebarea clara referitore la cum exact se gandea Daniel Morar ca ar putea sa incurce sau sa se opuna procedurilor deja demarate pentru numirea procurorului general, a sefului DNA sau DIICOT, etc.
Bineinteles ca, oficial, asa cum de altfel a si recunoscut, nu putea sa faca niciun demers care sa blocheze actiunea inceputa de catre ministrul interimar al Justitiei, insa marea problema pe care-o putea crea era la fel de importanta. Adica, in opinia mea, din pozitia de girant al functiei de procuror general si de conducator al Ministerului Public, parerile sale, contrare sefului statului si premierului, puteau atrage multe alte critici similare, atat din tara, cat si din strainat