Afacerea Cahuzac are o rezonanţă europeană şi internaţională şi repune în discuţie atât problema compatibilităţii dintre democraţie şi sistemul financiar mondial, cât şi cea a globalizării. Spre ce tip de globalizare ne îndreptăm când pe planetă există sute şi sute de instituţii specializate în evaziunea fiscală şi care sunt pentru moment tolerate? În contextul acestui enorm scandal există o voce care nu se exprimă şi înţelegem de fapt de ce: este cea a lui Jérôme Cahuzac, fostul ministru al Bugetului, care a recunoscut că a minţit pe toată lumea şi că a avut un cont secret în Elveţia. Cu siguranţă însă că omul ar avea multe de spus dacă ar decide, chiar aşa compromis moral cum este, să spună ce ştie despre paradisurile fiscale şi practicile oamenilor politici. Jérôme Cahuzac ar putea, de exemplu, să explice că într-un fel el a căzut ţap ispăşitor. Pentru că acestă problemă a conturilor secrete este de fapt recentă. Până la izbucnirea crizei financiare şi bugetare din 2008, clasa politică nu era foarte atentă la evaziunea fiscală. Principalul motiv este că numeroşi oameni politici recurgeau la practica acestor conturi deschise în străinătate, pentru a-şi ascunde sumele provenite din activităţi paralele cu cele politice. Nu trebuie uitat că toţi aceşti oameni politici, mai ales în marile democraţii care practică alternanţa, mai exercită şi alte profesii în paralel cu mandatele lor: unii au diverse firme, alţii sunt consilierii diverselor firme, alţii sunt "experţi" solicitaţi de tot felul de societăţi. Pentru a rezuma, puţini sunt oamenii politici care nu intră în colimatorul conflictului de interese… Dacă Jérôme Cahuzac ar vorbi acum şi probabil că mai târziu va spune într-o carte tot ce are de spus, ar arăta că Europa este total ipocrită când vine vorba de paradisurile fiscale. Pentru că în prezent, cum arată chiar presa elveţiană, băncile elveţiene gestioneaz