Recent a avut loc, în termeni oarecum convenţionali, o întâlnire cu o parte din primarii comunelor ieşene, pe genericul procedurilor care ar trebui respectate în caz de inundaţii, respectiv în situaţii de secetă extremă. Fiind considerat un subiect acroşat mai mult de mediu, de protecţia acestuia şi, oarecum, la mila Celui de sus, a fost tratat ca atare, adică extrem de superficial, atât de organizatori, care trebuiau doar să „bifeze o acţiune“, ca pe vremuri, cât şi de participanţi, veniţi la Iaşi de prin judeţ ca la o instruire oarecare, când „ăia de la centru vor să se dea şi ei mari şi tari“.

Adică mai nimeni nu a luat în serios un subiect grav, uneori chiar dramatic, care excede strict protecţia mediului fiind, măcar ca potenţial, unul care poate aduce atingere bunurilor şi chiar vieţii oamenilor, expuşi oricând calamităţilor, care ar trebui totuşi abordate preventiv, proactiv şi nu constatator-reactiv.

Iaşul, ca şi alte judeţe, are zonele sale vulnerabile, definite şi identificate în timp, şi pentru riscul periodic al inundaţiilor şi pentru efectele secetei extreme, prelungite. Încă înainte de 1989, aceste zone identificabile ca fiind potenţial vulnerabile, au fost protejate prin tot felul de lucrări şi amenajări de teritoriu, au fost construite diguri de protecţie preventive, poldere şi batardouri de descărcare a eventualelor viituri. De altfel, cam toate marile acumulări hidrotehnice aveau scopuri multiple, asigurând şi bazinele de alimentare a sistemelor de irigaţii, dar şi regularizarea unor cursuri de ape, tocmai pe logica prevenirii inundaţiilor.

Sigur că după 1989, nu a mai întreţinut nimeni aceste lucrări, multe terenuri din aria protejată, chiar din albiile inundabile, fiind în exploatare abuzivă, la fel cum parte din digurile de protecţie, cu statut special, au fost convertite la cu totul alte scopuri, cu complicitatea tacită a ce