Nichita Danilov, Portrete fără ramă,

Bucureşti, Editura Tracus Arte,

2012, 436 pag.

Stilistica de tabloid şi sărăcia conştiinţei artistice fac din Portrete fără ramă o carte de ocolit. Aş fi trecut- o şi eu cu vederea dacă n-aş fi citit în câteva reviste altminteri sobre o serie de articole elogioase (e drept că printre semnatarii lor nu se numărau critici de prim-plan).

Probabil că la această atitudine deferentă a contribuit decisiv numele (şi renumele) autorului, Danilov fiind unul dintre poeţii semnificativi ai generaţiei optzeci. Mi se pare că tocmai această autoritate a valorii ar fi trebuit să-i alarmeze pe recenzenţi. Când ai o cotă, când te bucuri, graţie volumelor tale de versuri, de un anume respect intelectual, nu prea mai ai voie să scrii chiar orice (iar cuvântul „orice” e cât se poate de potrivit aici). S-a vorbit despre talentul de portretist pe care l-ar dovedi aceste pagini. După mine, la mijloc e o confuzie pricinuită de titlu şi nimic mai mult. Sunt simple anecdote scriitoriceşti, cel mai adesea răutăcioase şi lipsite de haz. Autorul se amăgeşte (şi ne amăgeşte) cu ideea că ar fi încercat să descopere „nu fantoşa, ci omul”, reuşind în cazul unora, continuă el, să lămurească „taina actului creaţiei”. Fără doar şi poate, e dreptul lui Danilov să exalte ridicolul ca pe-o calitate, să creadă sincer că momentele proaste (sau jenante) din viaţa unui literat sunt, de fapt, admirabile. Dar să fie el chiar atât de naiv încât să nu-şi dea seama că, odată publicate, aceste informaţii sunt de fapt denigratoare?

Mă îndoiesc. Nu contest în sine opţiunile lui Danilov. Faptul că îi antipatizează pe Mircea Cărtărescu şi pe H.-R. Patapievici e una (oricărui autor îi e îngăduit să aibă rivalităţile sale), dar faptul că această antipatie e tradusă în pamflet (şi încă într-unul nesemnificativ, ilustrând mai degrabă ranchiuna