“Pun capăt carierei mele în Ministerul Public şi renunţ la mandatul de nouă ani la Curtea Constituţională”. Dacă Daniel Morar ar fi rostit şi a doua parte a frazei, declaraţia de presă pe care şi-a programat-o vineri după amiaza ar fi avut aerul eroic pe care probabil şi l-a propus. Ar fi fost o declaraţie de independenţă faţă de omul care l-a inventat, l-a folosit în toţi aceşti ani şi apoi l-a pensionat la nici 47 de ani la CCR. De la Anticorupţie, Daniel Morar va trece direct la capot şi cipici cu singurul regret că în locul său va rămâne un şef pus de politicieni, şi nu de Structură.

În ultima săptămână, Daniel Morar, altfel o prezenţă foarte discretă, a ieşit de două ori în public, de fiecare dată exprimându-şi dezacordul faţă de modul în care preşedintele şi premierul au decis viitorul şef al DNA. Cum se poate ca ”omul lui Băsescu” să-l critice pe ”şeful” lui? au ridicat mulţi din sprâncene. De parcă este singurul lucru bizar care s-a întâmplat în aceste zile, în care rufele nu s-au mai spălat în familie, ci în văzul lumii. Premierul României a atins, miercuri noaptea, performanţa de Cartea Recordurilor de a fugi prin trei televiziuni într-o jumătate de oră. Din centrifuga naţională, rufele au ieşit mototolite, rupte şi pătate ca dintr-o maşină de spălat în care o gospodină nepricepută a pus albele cu coloratele. Toţi au ieşit din cuvă înnodaţi contra naturii: Băsescu cu Ponta, îmbrăţişaţi ca maioul cu (co)chilotul, Crin cu Bruxellesul, ca două şosete desperecheate, iar Morar cu o gaură în călcâi şi una în suflet.

Călcâiul lui Morar este, aşa cum spuneam mai sus, Structura. El a ieşit să-şi apere Direcţia, chiar cu riscul de a vorbi în contra direcţiei lui Traian Băsescu. I-a pus pe toţi adjuncţii săi din Direcţia Anticorupţie să candideze pentru şefia instituţiei, chiar dacă asta a însemnat un gest de frondă faţă de decizia lui Traian Băsescu