Meserie te halesc.

Așa cum aminteam mai devreme, catagrafia (recensământul) de la 1838 înregistrase în Mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi”, într-un sui-generis nomenclator însă cât de cât sistematic, nu mai puţin de 54 de meserii (!) practicate de 190 de „capi de familie” (bărbaţi, adică), alături de ucenicii, calfele și rândașii lor, multe dintre acestea însă – firesc, aș spune – dispărând în mod natural, pe măsura trecerii timpului, şi fiind înlocuite cu altele noi, odată cu avântul vieţii economice în general și îndeosebi cu acela al industriilor de tot felul, dintre care cea petrolieră ocupând locul fruntaș (că doar nu degeaba Ploieștiul a fost gratulat de timpuriu cu sintagma „oraș al aurului negru”). Așadar, într-o ordine a importanţei și numărului lor, erau muncitorii de tot felul, agricultorii (așa cum am mai pomenit, cele peste 200 de pogoane din proprietatea „mahalagiilor” fiind cultivate mai ales cu cereale), apoi crescătorii de animale (oi, capre, cai, boi, vaci, porci) și stuparii. Urma numeroasa tagmă a meseriașilor, reprezentată de croitori, cizmari, căldărari, cojocari, dulgheri, sticlari, lumânărari, șelari (confecționeri de șei sau alte accesorii pentru harnașamente), tăbăcari, boiangii (vopsitori de textile), abagii (fabricanţi și vânzători de aba, ţesătură groasă de lână din care se confecţionau haine), zugravi, bumbăcari (lucrători care se ocupau cu prelucratul bumbacului), sculptori în lemn, tâmplari, mătăsari, argintari, herari (sau covaci, cu alte cuvinte, fierari), cavafi (confecţioneri de încălțăminte de calitate inferioară), calpaccii (confecţioneri de căciuli), dogari și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, la fel de numeroasa breaslă a prestatorilor de servicii și a negustorilor: bogasieri (comersanţi de articole de manufactură, în special de pânzeturi fine pentru căptușeli de haine), vânzători de brașovenii (mărfuri din Brașov, prăvă