Îmi amintesc cu plăcere de unele din poveştile copilăriei, cele în care Emil Gârleanu ne vorbea cu duioşie şi sensibilitate despre micile vietăţi necuvântătoare care ne înconjoară. Nu vă speriaţi, nu am dat încă în mintea copiilor şi nu am de gând să vă duc în lumea furnicilor, a păsărilor, a gâzelor; poate în cea a râmelor, pentru a rememora ideile creatoare ale unui şef de stat care îşi jignea poporul, comparându-l cu aceste mici creaturi. Rămânem în lumea noastră zbuciumată, plină de contradicţii, în care gălăgia politicienilor are doar menirea de a ţine ocupat prim-planul mediatic. O lume în care, atunci când e vorba de întâmplări majore, de decizii de care depinde soarta naţiei, se aşterne o tăcere complice, apăsătoare, transpartinică, încât te întrebi cât de mari sunt interesele care o însoţesc. Vitejia decidenţilor politici se fracturează în pasivitatea vinovată care are la origine şantajul, şpaga şi, în cel mai bun caz, instinctul de conservare. Făcând casă bună cu uitarea şi cu recunoscuta formulă că la noi orice minune durează trei zile, fenomenul este cât se poate de vizibil, atât în zona politică a societăţii, cât mai ales în cea economică.

Vara trecută a scos în evidenţă câteva mari probleme legislative, care au bulversat înţelegerea cetăţeanului în privinţa rolului alegerilor democratice şi ne-au amintit maxima atât de actuală a lui Mark Twain: „Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”. Referendumul ratat în august anul trecut, cât şi alegerile parlamentare din decembrie, care au creat un parlament monstruos, cu aproape 600 de aleşi, au căzut în ridicol datorită unor legi strâmbe; Traian Băsescu e tot la locul lui, iar parlamentul rămâne mai departe obiectul ridiculizării tuturor. În ciuda nemulţumirii generale, nimeni nu dă vreun semn că ar vrea să modifice legile; o tăcere care provoacă scenarii: nu cumva cei a