În mania lui de a face pace cu toată lumea, Matei Basarab semnează tratate la grămadă, așa încît, abia cînd se apucă să le citească, descoperă pe ele iscăliturile Poloniei, Transilvaniei, Veneției și Imperiului Habsburgic.
Toate aceste curți sînt rivalele creștine ale Înaltei Porți, lucru care îi cade mai greu sultanului la stomac decît pastrama de batal putrezit. Fiindcă se află sub influența aurită a celor 300.000 de taleri sosiți de la Suceava, padișahul reevaluează ideea lui Vasile Lupu de a-l îndepărta pe Matei de pe tronul Munteniei. Sîntem în noiembrie 1639, iar Vasile Lupu stă cu trupele masate la Milcov din octombrie 1638. Invazia nu e totul, planul e mai pervers. În timp ce fiul său rămîne pe tronul Moldovei, Vasile are de gînd să ia domnia Munteniei pentru el însuși, realizînd astfel obsesia care i-a băgat în pămînt nu numai pe Mihai Viteazul o dată, ci și pe Sigismund Bathory de trei ori. Lîngă trupele moldovene jefuiesc cîteva hoarde tătărăști islamizate, care iau în calcul doar oi, vaci și capre, lăsînd porcii Munteniei în seama cavaleriei de la Piatra Neamț. Hotarul e trecut la 20 noiembrie și, două zile mai tîrziu, la Focșani, Vasile Lupu se remarcă într-o acțiune de PR, vorbind unui grup desculț de țărani despre unificare. În timp ce armata invadatoare se desfășoară la cîmp deschis, Matei Basarab pîndește din desișuri. Tătarii se plictisesc repede și iau urma prăzii, iar moldovenii iau urma tătarilor, lăsînd pe viitorul cîmp de bătălie doar infanteria și bucătarii. Matei Basarab năvălește chiar atunci cu toate efectivele și învălmășeala care a urmat rămîne în istorie ca Bătălia de la Ojogeni. Vasile Lupu este nu numai învins, ci și fugărit de un pîlc de cavalerie munteană. Iar acolo unde nu ajunge pîlcul, aproape că ajunge snopul de săgeți.
Publicat în Cațavencii, nr. 13 (91) 2013
În mania lui de a face pace cu toată lum
