Există o vorbă pe care politicienii şi jurnaliştii români o reproduc de câteva decenii, anume că, în plan extern, România n-ar avea decât doi prieteni – Serbia şi Marea Neagră. Cartea apărută recent la Editura enciclopedică*) a istoricului profesor universitar Petre Ţurlea pare să demonstreze cu documente că nu există decât un singur prieten, Marea Neagră. Cartea este prima de acest gen la noi, anume că cele 150 de pagini de analize ale istoricului sunt însoţite de un număr copleşitor de documente – 140, în peste cinci sute de pagini! Din care reiese că situaţia românilor din Serbia, în perioada 1940-1944, are elemente de asemănare cu perioada postbelică. „Asemănările sunt majore şi negative: oprimarea de către sârbi a românilor, pe motive etnice; o permanentă încercare de deznaţionalizare a lor; acţiunea de blocare a oricărei manifestări de conservare a individualităţii lor naţionale, în toate planurile – economic, şcolar, religios, cultural, politic.”

O carte care demonstrează că, spre deosebire de România, Serbia nu şi-a îndeplinit îndatorirea de a aplica un tratament democratic minorităţilor naţionale din interiorul său.

Câteva spicuiri:

„În faţa Conferinţei de pace de la Paris, 1919-1920, s-au afişat şi problemele foarte complicate balcanice. Fiecare popor balcanic şi-a anunţat pretenţiile teritoriale, adesea depăşind îndreptăţirea istorică sau etnică. Evoluţia istorică făcuse imposibilă o trasare a graniţelor dintre state care să fie şi deplin dreaptă şi mulţumitoare pentru toţi. Pe deasupra, era problema românilor balcanici în conştiinţa cărora, de la jumătatea secolului al XIX-lea, se implantase deplin ideea că ei fac parte din poporul român, aria de etnogeneză a acestuia întinzându-se spre limita sudică a Peninsulei. Concentrarea comunităţilor româneşti la mari distanţe de graniţele României făcea ca aspiraţia unionistă să fie nereali