Tătarii din Constanța au calul înscris în zestrea genetică. Sub șa sau în farfurie! Dacă ai mâncat cal măcar o dată, devii fan. Vițelul pare fad în comparație cu mânzul!
Tătăroaica umple aluatul tăiat în formă de semilună cu o tocătură fină. Îi decupează marginile cu o farfurioară şi apoi îl presează cu degetele pe margini până ce plăcinţica ajunge ca o scoică. Alături, uleiul fierbe într-un ceaun aşezat pe pirostrii. Prăjeşte „scoicile” cam un minut pe fiecare parte, le scoate şi le aşează întrun castron tapetat cu hârtie. Şuberek-ul este gata! Pe masă, trei potcoave de ghiudem, salamul tătăresc uscat şi afumat, fac casă bună cu o tipsie unde stau înghesuite nişte chifteluţe aburinde.
Felii dintr-un mezel asemănător cu toba românească, Kazî - pe numele său de minoritar dobrogean, aşteaptă şi ele startul unui festin pe care doar în gospodăria unui tătar „nogai” le poţi găsi. Femeia şi-a dat tot interesul că, la masă, a venit însuşi imamul Mamut Bor-Selin, preotul comunităţii de tătari din comuna Mihail Kogălniceanu, din judeţul Constanţa. „Luaţi de gustaţi”, ne îmbie gazda. Gustul intens e de senzaţie. „V-a plăcut?”, e mândră doamna Nighiar Demir. „Cum să nu!”. La sfârşit dezvăluie secretul: „E carne de mânz, de şapte luni!”.
Calul la tătari, ca porcu’ la români!
„Aşa cum taie românu’ porcu’, de Crăciun, aşa şi tătaru’ din Dobrogea taie calu’ în bătătura sa!”, e mândru Sabadin Demir, soţul doamnei Niaghir, cea mai bună bucătăreasă din comuna constănţeană. De fapt, îl taie la abator, zic alţii. „Calul trebuie să aibă între şase luni şi doi ani şi să nu fie pus la căruţă că, de munceşte, transpiră şi îi schimbă gustul!”, explică, mândru nevoie mare, Sabadin Demir, fost sudor, în prezent cam şomer. Păi, unde îl creşte? „Cum unde, la mine în curte! Eu îmi cresc caii, eu îi tai şi tot eu îi mănânc!”, te fixează, cu privirea oblică, aprigu
