Povestirea, ca specie literară este, pentru Fănuş Neagu o adevărată "jugulară" a operei. Deşi a scris romane şi teatru, deşi este autorul unui mod mai special de a face publicistică literară sau sportivă, totuşi povestirea rămâne expresia fundamentală a personalităţii literare a lui Fănuş Neagu.

Cele nouăzeci de povestiri formează o structură aparte a operei dar şi un capitol important, cu timbru unic, al povestirii româneşti. A scris povestiri de-a lungul întregii activităţi literare. "Argintul" lor pur nu a fost "topit" în bronzul romanelor, nu le-a considerat exerciţii pentru marile pânze epice. Povestirile au rămas celula germinativă a operei sale. Mai bine decât romanele, care se raportează mai ales la social şi istorie, povestirile captează taina vieţii oamenilor din această parte de ţară, rădăcinile lor mitice, relaţia lor cu pământul, cu apele, cu istoria. Ca şi Eminescu şi Sadoveanu, sau ca şi Vasile Voiculescu şi Mircea Eliade, Fănuş Neagu evocă lumea veche în structurile ei arhaice, mitice, răvăşită de lumea modernă, sub semnul istoriei agresive. Istoria are doar iluzia victoriei, în fond, miticul şi magicul îşi trăiesc mai departe viaţa tainică, luminând adesea, ca flăcările pe comori, numai pentru mari iniţiaţi.

Fănuş Neagu păstrează în toate povestirile sale "funcţia sacră a povestitorului" (I. Vlad), adică a celui care e chemat să depună mărturie despre "neîntâmplările lumii". Povestirea devine astfel o specie literară-etalon cu care autorul măsoară lumea şi realizează o cuprindere totală a ei, evocă o imagine a condiţiei umane în ţara "niciodată numai pământ, niciodată numai apă, întotdeauna pământ şi apă". După ce a împărţit "haiduceşte" Bărăganul, cu Vasile Voiculescu, C. Ţoiu şi Ştefan Bănulescu, îşi construieşte, ca Faulkner, un "regat imaginar", amestec de realitate şi ficţiune, pe care îl populează cu "oameni de hârtie