Deşi lejer trecute în zonele derizoriului politic, răbufnelile politice din USL confirmă ceea ce mai toţi analiştii, de formaţie experimentală sau doar amatori, au prognozat încă de la formarea acestei uniuni NU, un fel de versiune în oglindă a alianţei DA.
Însăşi logica aglutinării acestei formule de coabitare politică sugera un final predictibil: având drept singur motiv şi raţiune de existenţă destructurarea PDL şi debarcarea lui Băsescu, dacă acceptăm faptul că, gradual, aceste deziderate electorale s-au cam atins, nici argumentele unei coabitări fără ţintă nu mai par foarte clare. În adevăr, PDL pare trimis deja în zona unei Opoziţii retorice, realegerea lui Vasile Blaga ca lider frecventabil cu care s-ar putea dialoga constructiv fiind un semnal explicit, iar Preşedintele Băsescu, treptat, devine tot mai decorativ. Ori, în lipsa acestor adversari, ce i-ar mai putea ţine uniţi pe actualii aliaţi din PSD şi PNL? Pentru că interesele invocate de soluţiile mai puţin morale a celor din UNPR şi PC pot fi considerate doar marginale, putând fi, la rigoare, abandonate ca pagube colaterale.
Sigur că USL, nemaiavând un adversar extern, îşi redescoperă diferenţele de indentitate doctrinară şi disensiunile interne, detonate din pretenţiile de prim-solist. Ori în această accepţie, PSD are de departe un mare atu real, premierul este acum liderul socialiştilor români, pe când liderul PNL este un prezidenţiabil virtual, care ar putea să fie, la condiţionalul optativ. Din această perspectivă, chiar cu miniştri liberali aparent importanţi în Executiv, Guvernul este de fapt al PSD, concesiile făcute celorlalţi fiind de prea multe ori formale, prin transferarea unor competenţe, cu tot cu fonduri, de la un minister liberal la altul condus de un lider PSD. Cel puţin generalul de trei stele, mereu re-evaluatul Gabriel Oprea, este în clar vicepremier fără un portofoliu c
