Unii cred că nu facem progrese din cauza pocinoagelor politice. Credeţi-mă, nu vom fi niciodată mai buni, dacă nu ne înţărcăm dracului odată de la nesimţire. Stăm cu suzeta mârlăniei în gura noastră (cam prea mare pentru o ţară aşa de mică). Şi tolerăm mârlanii, probabil începe să ne placă, nu ouăm niciun proiect de lege împotriva nesimţiţilor. Ştiu, am să-mi iau câţiva scuipaţi în cap după asta, îmi vor lătra mulţi că nu sunt patrioată. Mă doare-n cot. Eu nu bălăcăresc poporul nevinovat, ci doar mitocanii. Zilnic, am de-a face cu oameni care îşi bat joc de trei lucruri deodată (un multitasking idiot, dar comod): meserie, colegi, reputaţie. Începând cu cei care-ţi trag un cot în ficaţi când se urcă-n metrou, ca să prindă un pârlit de scaun de plastic, şi terminând cu pseudovedetele care-ţi otrăvesc serile şi minţile la televizor, nesimţirea e un modus vivendi. Cunosc nesimţiţi înşurubaţi în joburi trivial de bune, care sună oamenii, pritocesc proiecte şi idei, promit solemn, apoi dispar ca nişte şobolani în gaură. Semenul tău, al cărui ADN provine dintr-un tată nesimţit-şef la o firmă şi dintr-o mamă nesimţită-şefă la un ghişeu, îţi face zilele varză, îşi bate joc de nervii tăi, de drepturile tale, de banii tăi. Vor să trăiască niţel mai bine? Le vând - pardon, le donez - un pont: să se screamă să nu mai fie nesimţiţi. Fiindcă mocofănismul e contagios şi ne sinucidem fără să vrem, ceea ce e stupid ca un autogol. Televiziunile ne-au tot adăpat cu emisiuni execrabile, iar scuza tuturor e pasiunea publicului pentru asemenea jeg mediatic. Nu-i adevărat, publicul a demonstrat că preferă show-urile comerciale, dar decente, audienţele sunt un argument erect. De la scara autobuzului şi până la moţul politicii, calci în găinaţul nesimţirii, îţi murdăreşti pantofii şi sufletul. Dobitocul te buşeşte cu un coş în fund, în supermarket, şi tot el ţâţâie furios. Ar trebui ca şi c