În mai puține cuvinte ca de obicei (și poate că-i mai bine așa, întrucît n-are sens să mă enervez excesiv), voi încerca să enunț ce mi se pare în neregulă cu Hitchcock: absolut totul, exceptînd dansul cu dramatice accente maniacale pe care-l execută maestrul suspansului american în holul cinematografului unde are loc premiera mult încercatului horror Psycho.

Filmul* acestei caricaturi regizorale pe nume Sacha Gervasi se ocupă, aparent, de povestea din spatele unei capodopere (Psycho), de femeia din spatele regizorului, Alma Reville (Helen Mirren), și, o să rîdeți, de Hitchcock însuși (Anthony Hopkins). Căruia Gervasi îi execută un fel de portret artistic și uman la care se poate ajunge, în sens arheologic, dacă ești în stare să eludezi straturile de grotesc criminal (de la accentul scremut la machiajul atroce) ale personajului creat de domnul Hopkins, aflat la cel mai cabotin rol al carierei. Dar problema fundamentală e că acest portret halucinant este, în exact liniile lui de forță – relația copilăresc-împăciuitoare a regizorului cu tovarășa lui de viață și cea delicat-paternalistă cu actrițele din distribuția lui Psycho –, o cosmetizare grosieră și impertinentă a realității din teren. Căci lucrurile sînt de mult clare: Hitchcock era un tiran, un control freak și un dement obsesivo-compulsiv, capabil să sechestreze o actriță jumătate de zi pe platou doar pentru că nu-i răspundea la avansuri și provocări. Prin urmare, portretul propus de Gervasi e un ordinar fals biografic. O ficțiune benignă, tipic hollywoodiană, pe care ar fi trebuit să și-o bage liniștit în cur dacă n-ar fi existat conceptul american de marketing de film.

Climaxul nesimțirii e atins în momentul în care aflăm că Psycho iese prost după primul montaj, iar Alma Reville e chemată de Alfred Hitchcock să dreagă busuiocul, mai ales în ceea ce privește celebra scenă de la duș. În legătură