Doru Pop, O telenovelă socialistă,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013.

Una dintre surprizele acestui an în materie de proză vine de la Doru Pop, conferen- ţiar la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj şi autorul mai multor studii despre media.

Spun surpriză pe de o parte pentru că niciuna dintre calităţile eseistului şi ale cadrului didactic nu transpare în literatură (aşa cum se întâmplă adesea) şi, pe de altă parte, pentru că volumul se dovedeşte a fi altceva/ mai mult decât îl recomandă coperta. Titlul, O telenovelă socialistă, e neinspirat şi a fost ales, probabil, din raţiuni comerciale, ceea ce înseamnă că, după Născut în URSS, Băiuţeii, Cartea roz a comunismului sau Sunt o babă comunistă!, „epoca de aur” a devenit un subiect profitabil pe piaţa ideilor literare.

E drept că, măcar din unghiul surprinderii burleşti-umoristice a cotidianului comunist, cartea lui Doru Pop vine în siajul celor de mai sus. Acţiunea, relatată tot la persoana întâi, musteşte de detalii „socialiste” care de care mai savuroase, relatate vioi, când cu inocenţa copilului, când cu maliţiozitatea adultului. Cartea are un ritm trepidant şi, deşi e compusă din micro-naraţiuni ce pot fi citite şi separat, ea pare a fi fost scrisă dintr-o singură suflare. Fără a-şi pierde timpul cu teorii metafizice despre rostul existenţei, „Doru” încearcă să-şi elucideze retrospectiv, într-o parodie de Bildungsroman, sensul maturizării şi „secretul masculinităţii”: „Asta am făcut în toţi aceşti patruzeci de ani. Am căutat pretutindeni bărbăţia. Am încercat să aflu ce înseamnă să fii bărbat şi am eşuat de fiecare dată. Am pierdut tată, bunic, tată vitreg, unchi, veri şi prieteni. Dar bărbăţia n-am găsit-o”. A regăsit, în schimb, gustul unei lumi pierdute, în care iluziile socialismului făceau casă bună cu iluziile copilăriei. Căci, dacă pentru Vasile Ernu fi