De data asta, intrarea care trece prin librărie la sala Dalles pare justificată şi nu numai pentru faptul că mă pot opri să mă pregă tesc, întrucâtva, pentru contactul cu expoziţia de dincolo, la un stand sau altul, să răsfoiesc, ca pentru o amânată întâlnire cu surprize, cărţi şi albume, idei fulgurante ce se desprind de pe coperţile acestora.

Aşa îmi cade în mână o carte, pe care ar fi trebuit să o citesc mai demult, atunci când a apărut, Vezi?, a lui Victor Ieronim Stoichiţă. O iau ca pe un dar de duminică şi mă gândesc că într-o zi voi scrie despre ea. Apoi intru în spaţiul atât de auster al expoziţiei propriu-zise. Şi e un noroc, aşa îmi spun, că nimeresc în grădinile lui Horea Paştina, deşi la primul contact miaş dori mai multă lumină pe sutele de lucrări împrăştiate în toată sala. E o retrospectivă, aflu apoi de prin ziare,pentru că nu găsesc un catalog, ceva, care să mă pună în temă, o reuniune de lucrări mai vechi şi mai noi, într-o cronologie pe care nu am cum să o descifrez altfel decât stabileşte însuşi autorul. Citesc mai apoi undeva pe net un text al lui Andrei Pleşu despre arta lui Horea Paştina şi îmi aduc aminte instantaneu un altul, o pagină dintre cele peste 300 ale lucrării sale Pitoresc şi melancolie.

Textul din carte este strălucitor, cel puţin aşa mi-l aduc aminte, pentru că se referă la un pasaj al istoriei umanităţii, la ziua de dinaintea hotărârii lui Socrate de a bea cucută. Ucenicii îl invită într-o grădină pe acesta şi are loc o dispută asupra sensului vieţii şi morţii, a dreptului de a hotărî asupra uneia sau a alteia dintre acestea. Cu tâlc, Andrei Pleşu decupează, în folosul temei din cartea sa, locul acestor discuţii, din Dialogurile lui Platon, care se întâmplă într-o grădină, deci într-o scenografie în care natura capătă sens prin lucrarea omului, dându-i acestuia plăcerea de a fi în imaginaţia formulată pe struct