S-au împlinit, duminică, 80 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Tolba tuturor prietenilor e plină de amintiri cu casa închisă, în jurul mesei Bonanza și cu sticla de vodcă, firește, la loc de cinste. Nici eu n-aș putea face excepție, nopțile de la etajul patru fiind la fel de vrednice în memoria mea precum în cea colectivă.

Dar nu despre aglomerația de la Nichita vreau să vorbesc, ci despre o întîmplare simplă, fără urmări. Era la sfîrșitul lui mai '83, într-o seară foarte caldă, cînd, împreună cu Doru Mareș, m-am abătut prin Piața Amzei. Am intrat în curtea interioară, am urcat și am sunat/bătut la ușă. A deschis Dora. Dinăuntru ne-a întîmpinat liniștea. Nu era nici un musafir, nu se strofoca nici un poet, nu cînta nici o muzică. Casa părea pustie. "Intrați", a zis Dora. Nichita era pe balcon, într-o cămașă largă albă și suferea de căldură. În lipsa publicului entuziast și provocator, părea să-și fi pierdut verva. Mai degrabă căzuse, cum nu îi era felul, în borcanul cu melancolie. Și-a adus aminte de Doru, acest trubadur campion al sexului. Pe mine mă iertase, nu mai era gelos. Își scosese ghipsul, dar mai șchiopăta puțin. Am stat pe balcon, vorbind verzi și uscate și bînd cu măsură, fără a dovedi nimic. Firește, tot la poezie am ajuns, la copacul Gică și la glorie. Pe măsură ce vorbeam, ne însuflețeam și ridicam tonul, avîntat. La un moment dat, din curtea interioară, dintr-un apartament întunecat și neidentificat, s-a auzit o voce tunătoare: "Liniște! Faceți liniște! Lumea doarme!".

Ne-am uitat unul la altul și, în aceeași clipă, am tăcut. Asta-i tot ce s-a-ntîmplat.

Publicat în Cațavencii, nr. 13 (91) 2013

S-au împlinit, duminică, 80 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Tolba tuturor prietenilor e plină de amintiri cu casa închisă, în jurul mesei Bonanza și cu sticla de vodcă, firește, la loc de cinste. Nici eu n