Săptămâna trecută, pe 28 martie, s-au împlinit douăzeci de ani de la debutul în Serie A al lui Francesco Totti, căpitanul echipei de fotbal AS Roma. S-au scurs două decenii de când acest fotbalist de geniu a îmbrăcat culorile unui singur club, galben-roşul formaţiei ce-şi are sediul pe Via di Trigoria.

Şi nu pentru că i-ar fi lipsit ofertele: ele au curs continuu şi mai curg încă. Dar, la treizeci şi şase de ani, Totti ştie că mai importantă decât banii e propria legendă. Campion mondial, vicecampion european, campion naţional, câştigător al Cupei Italiei, golgheter în campionatul peninsular şi al doilea marcator, după Piola, în istoria Seriei A, Francesco Totti a obţinut de la fotbal tot ce se poate obţine. În revanşă, a dat tot ce avea de dat.

N-am să vorbesc prea mult despre isprăvile sale fotbalistice. Presa peninsulară şi cea internaţională i-au dedicat suficiente rânduri pentru a nu mai fi necesar să adaug ceva unui portret cu adevărat fabulos. Dar nu pot să nu mă gândesc la constanţă, onoare şi responsabilitate. Cuvinte mari, pe care arareori le auzi folosite în legătură cu un personaj a cărui meserie e să alerge după o minge. Şi totuşi, biografia publică a lui Totti e un exemplu de tărie morală, de luptă cu propriile limite fizice şi psihice, de ataşament faţă de anumite valori.

Cred că primele meciuri în care mi-am dat seama de talentul său uriaş au fost chiar cele cu naţionala României, din iunie 2000, în cadrul Campionatului European, şi în octombrie 2000, în cadrul preliminariilor Campionatului Mondial din 2002. Contribuţia lui Totti la înfrângerile noastre a fost esenţială. Victoria Italiei cu trei la zero a fost aproape exclusiv opera lui. Primele două goluri, al lui Inzaghi şi al lui Delvecchio, au fost marcate din pase venite de la Totti. Iar al treilea a reprezentat o execuţie implacabilă a bietului portar Stelea, care n-a p