Scrisori către Simon, dincolo de frumuseţea unui text admirabil – stilistic – în sine, propune o imagine cu totul personală a lumii şi a artei. Proscrisul abia ieşit din închisoare, G.M.Cantacuzino, eliminat din lumea socială, aflat în ultimii săi ani de viaţă, a apucat să-şi aştearnă pe hîrtie, în plin „deceniu de groază” (1950-1960), meditaţiile atemporale.

După G.M.Cantacuzino, zona cea mai importantă a conştiinţei noastre o reprezintă Memoria, înţeleasă nu ca facultate de înregistrare exactă a persoanelor şi a evenimentelor, ci în sensul de factor decident esenţial la om. Memoria ne conduce din umbră; ea posedă – în cazul fiecăruia dintre noi – bogăţii incalculabile ce ne comandă reacţiile, opţiunile şi viziunea personală. Moartea oamenilor apropiaţi, a rudelor sau a personalităţilor tutelare ne văduveşte grav şi pe noi, deoarece dispariţia acestora încetează să ne alimenteze memoria vie. Trăim nu în trecut (autorul detestă melancolia şi înduioşarea retrospectivă), ci comandaţi de un trecut de care nu suntem conştienţi. Acţionăm de fapt ca în transă, sub imperiul Memoriei (vezi Scrisorile II şi VII).

Ceea ce deosebeşte un om de altul imprimînd fiecărei vieţi traiectoria sa unică şi irepetabilă nu este ereditatea, gena moştenită (cum cred biologii), nici condiţiile sociale în care omul trăieşte (cum credeau luminiştii), şi nici măcar hazardul orb; după G.M.Cantacuzino, există în fiecare fiinţă un instinct vital, deosebit de toate celelalte, inexplicabil în ultimă instanţă, şi care ne „împinge” spre un ţel de nimeni ştiut, nici măcar de individul însuşi. Nu e vorba aici nici pe departe de „predestinarea religioasă”, în care autorul nu crede, ci de o forţă misterioasă care îl face pe om să se dezvolte, aparent absurd, în schema unor parametri simţiţi instinctiv, dar care scapă voinţei noastre. (Scrisoarea IX).

Omul n-a fost făcut pentru efort, p