Foarte greu să mai scrii poezie muzicală şi feminină şi în acelaşi timp să fii original. Amelia Stănescu reuşeşte figura în Couvertures de pluie/ Aşternuturi de ploaie (Brumar), pentru că ştie cu ce se mănâncă poezia contemporană, dar şi pentru că a amestecat în compoziţie niscaiva obrăznicie. Până şi preţiozitatea culturală, alde snobismul colegilor de breaslă, este întrebuinţată altfel în cazul ei. Mai degrabă prin prisma studiilor de gen: „Femeia în cultură este întotdeaunua/ femeia în cultura cuiva/ un chist subcutanat în muşchiul de brad al fricii” (Femeia în cultură). No, câtă lume mai pricepe că poezia trebuie să fie bine înfiptă în realitatea intimă, nu un discurs aerat? Versurile acestea trăite, simţite acut, dar şi elegante, răsună foarte bine şi în traducerea franceză a lui Mădălin Roşioru, teoretician literar el însuşi. Dar povestea cu reflectarea franceză a versurilor nu este aşa simplă! Pentru că însăşi autoarea este lector universitar de franceză, iar cartea a avut şi un lector pentru limba franceză: J. B. Courvoisier (nume predestinat). Nu este, aşadar, o simplă ambiţie, ci muncă serioasă, conştientă şi... întreită.

O şansonetă presărată cu termeni informatici şi alte neologisme, mizând mai ales pe sensibilitate ar putea aluneca în derapajele de gust ale unui Păunescu (că tot a fost el înhumat aproape de picioarele lui Eminescu). Calitatea principală a scrisului Ameliei este gustul, deci eleganţa, firesc secondată de inteligenţă. Inteligenţa artistică înseamnă să ştii ce să selectezi şi cum să le combini pe cele selectate, fără să provoci stridenţe: „când plouă picurii se scurg pe catedrală diagonal/ un castel de nisip ca o umbră/ aşteptând/ cicatrizarea luminii” (Alésia).

Inteligenţa se observă în poemele cu o doză de senzualitate. Spun o doză, pentru că Amelia ieşise în lume cu poeme orgasmice. Acum, însă, senzaţiile sunt vălurite,