Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la prima apariţie a volumului „Nostalgia“ de Mircea Cărtărescu, care explorează teritoriile visului şi ale copilăriei, singurele care-l interesează cu adevărat pe scriitor.

Cartea „Nostalgia“, care aniversează 20 de ani de existenţă pe piaţă, a avut, în tot acest timp, zece ediţii, s-a vândut în România în 40.000 de exemplare şi a fost tradusă în 14 ţări. Cu tot succesul de acum, volumul „Nostalgia“ şi-a găsit cu greu un editor care să-l publice pentru prima dată. Ca să nu mai vorbim de faptul că, înainte de Revoluţie, manuscrisul cărţii a aşteptat patru ani în sertarele Editurii Cartea Românească şi apoi a fost mutilat de cenzură – a apărut în 1989 cu titlul „Visul“ şi cu 50 de pagini mai puţin. Anul acesta, Editura Humanitas a publicat o ediţie aniversară a „Nostalgiei“, în condiţii grafice deosebite.

„Weekend Adevărul“: Când ai început să scrii nuvelele din „Nostalgia“?

Mircea Cărtărescu: Am scris mai întâi „Ruletistul“ prin 1983, ca să am ce citi la o şedinţă a cenaclului „Junimea“ care se ţinea în pod, la Facultatea de Litere. Nu prea ştiam să scriu proză, eram poet, iar între auditori au fost Mircea Nedelciu,

Gheorghe Crăciun, Sorin Preda, oameni unul şi unul, ca să nu mai vorbesc de tata Croh, neuitatul Crohmălniceanu. Nedelciu m-a încurajat atunci foarte tare. Am scris aproape imediat „Mendebil II“, care-a devenit în cele din urmă „Mendebilul“. Bogdan Lefter a spus atunci în cenaclu că e o proză unică, totalizatoare, şi că nu crede că voi mai scrie vreodată ceva atât de important. În schimb, „Terato“ (devenită apoi „Gemenii“) n-a mai fost primită bine, pentru că am citit-o în mai multe şedinţe succesive şi efectul s-a diluat. Caius Dobrescu asista şi el şi, ironic, a zis ceva gen „e un text care-ar putea fi publicat în «Romanul de dragoste»“, cum se numea pe-atunci o colecţie a nu ştiu cărei editu