O. Nimigean, Mortido, ediţia a II-a Iaşi,

Editura Polirom, 2013

Mortido este o carte cu un destin neobişnuit. Scrisă în 1991, publicată abia în 2003 la Editura Versus – înfiinţată de autor şi de prietenii lui de la Club 8 din Iaşi –, Mortido a avut o receptare critică timidă şi o circulaţie mai curând confidenţială. Circulaţia ţine în special de tiraj, nu insist aici, iar receptarea aş pune-o pe seama chiar a concepţiei volumului. O. Nimigean nu s-a străduit niciodată să fie în tendinţe, să se înscrie în direcţia literară dominantă, ba dimpotrivă. Dacă în Mortido ai înlocui numele şi referinţele la realitatea românească, nici nu ai zice că e scrisă de un autor român. Furia distructivă concretizată într-o serie şocantă de crime, care constituie firul epic nud al naraţiunii, a justificat paralela cu filmele lui Tarantino, dar romanul lui O. Nimigean e mai curând comparabil, din acest punct de vedere, cu romanele lui Cormac McCarthy, Nu există ţară pentru bătrâni şi Meridianul sângelui, pentru că la el această demenţă a distrugerii, a crimei, a nimicirii este în acelaşi timp gratuitate (estetică, dacă vreţi), pedeapsă şi redempţiune.

S-a comentat despre Mortido în diverse feluri, de-a dreptul opuse, ba a fost luat la modul literal, ba a fost considerat un delir absolut. De fapt, romanul nu e nici realist, nici suprarealist. O. Nimigean e un autor prea subtil pentru a oferi soluţii atât de facile, deşi nici una dintre lecturi nu e exclusă întru totul. Mortido e, în primul rând, expresia unei exasperări. Acţiunea se petrece în România imediat post-Revoluţie, plină de foşti securişti, de pretinşi disidenţi, de afacerişti dubioşi, de mistici autodescoperiţi peste noapte, de curve, de miliţieni deveniţi poliţişti, de boschetari, de patrioţi de ocazie, o întreagă faună aproape neverosimilă, dacă nu am şti că a fost adevărul adevărat. În această atm