Creaţiile lui Rossini au fost comparate cu bulele şampaniei: tonice, pretenţioase, pline de neprevăzut. Însă niciun epitet nu pare potrivit pentru lucrarea care avea să definească, peste secole, un întreg gen muzical
Creaţiile lui Rossini au fost comparate cu bulele şampaniei: tonice, pretenţioase, pline de neprevăzut. Însă niciun epitet nu pare potrivit pentru lucrarea care avea să definească, peste secole, un întreg gen muzical
Viaţa lui Gioachino Rossini are puţin din ceea ce suntem obişnuiţi să citim sau să auzim despre destinele marilor compozitori. Puţină dramă, nefericire, nerecunoaştere din partea criticii sau a publicului şi-ar găsi loc într-o încercare biografică. În schimbul copilăriei nefericite găsim, mai degrabă, o perioadă ciudată şi extrem de plină de comic involuntar, ce avea să-şi pună amprenta asupra viziunii italianului asupra lumii din jurul său.
Strădaniilor clasice, în care un talent se iroseşte ani în şir, fiind pe altă lungime de undă cu audienţa sa şi fiind recunoscut, în cel mai bun caz, doar postum, Rossini le-a opus un succes fulminant. Zeci de creaţii compuse
într-un timp record, adulaţia unanimă şi, nu în ultimul rând, o remuneraţie şi o avere ce i-ar fi făcut geloşi şi pe mult mai celebrii Mozart, Beethoven sau agner. Şi poate că nu există o dovadă mai bună a acestui destin complet realizat, decât celebra operă a italianului: „Bărbierul din Sevilla“. Aclamată aproape imediat, lucrarea şi-a făcut loc de-a lungul anilor, până în zilele noastre, în momentele de gală ale tuturor concertelor de operă din întreaga lume. Puţine creaţii de acest fel au gâdilat plăcut timpanele atâtor persoane. Chiar şi astăzi, când opera a încetat să fie drogul maselor, ca pe vremea lui Rossini, transformându-se într-o plăcere elitistă, „Bărbierul din Sevilla“ sparge barierele popularităţii, asigurându-i compozitorului un destin postum
