Pregătindu-mă să-mi scriu povestioara de iubire pentru această rubrică, am fost nevoită să-mi adun amintirile, să le selectez şi să o aleg pe cea cu adevărat relevantă. Însă, în timp ce cotrobăiam prin sertarele inimii - împărţite egal cu cele ale creierului - am descoperit punctele comune ale alegerilor pe care le-am făcut întotdeauna.

Precum şi acea poveste de o altă culoare de care îmi voi aminti toată viaţa şi care, chiar dacă n-a fost cea mai mare iubire, va fi mereu prima care merită spusă.

Am realizat că am iubit de două ori în viaţă – personaje similare „după vorbă, după port“ – şi m-am îndrăgostit, tot de atâtea ori, cu fluturi în stomac şi alte insecte ce-mi mişunau pe corp la fiecare atingere şi cuvânt şoptit.

Când vechiul început ajunge să-şi dea duhul

Mi-au plăcut bărbaţi înalţi, bărbaţi mai scunzi decât mine pe tocuri, bruneţi şi blonzi, ingineri, IT-işti, cântăreţi, români, străini, am ieşit la întâlniri de gura prietenilor şi am acceptat invitaţiile unora cu care ştiam că nu va mai exista o a doua întâlnire. Am cunoscut ignoranţi, superficiali, limitaţi, oameni inteligenţi sau visători, fiecare cu o poveste spumoasă care, acum, mă face să râd cu gura până la urechi. Însă, dintre toţi aceştia, îmi voi aminti mereu de băiatul cu ochii mari şi negri, singurul despre care am considerat întotdeauna că a apărut în viaţa mea exact când a trebuit.

Eram într-o relaţie care-mi mânca sufletul, banii, demnitatea şi tot ce aveam eu mai bun. Aproape că nu o mai regăseam nicăieri pe fata plină de viaţă, pusă pe şotii, dedicată prietenilor şi familiei, meseriei şi călătoriilor. Încă mă mai gândesc la respectivul şi mă întreb cum am putut iubi un om atât de mic, mojic, facil, neatrăgător şi cu o singură calitate, aceea de a te face să râzi.

Dar dragostea este oarbă şi am simţit-o pe pielea mea. Deşi conştientă că trebuie să-mi recap