Antelme E. Chaignet, Filosofia lui Pitagora,

trad. din franceză de Gabriel Avram,

Bucureşti, Editura Herald, 2012, 348 pag.

În Pitagora fibra pocăitului cu dezgust de lume s-a amestecat cu înclinaţia savantului pentru extravaganţ e abstracte, aşa explicîndu-se natura hibridă a unui învăţat care cu un ochi trage la aritmetică şi cu celălalt la iertarea păcatelor. Învăţatul născut în Samos în 570 î. H. nu a scris cu mîna lui nimic, fidel convingerii că literele dăunează memoriei, şi toate gîndurile pe care ne-am obişnuit să i le atribuim vin pe filieră epigonică, de la adepţii care s-au înmulţit copios după moarte, spre a se grupa, în final, în două curente.

Primul e cel al „acusmaticilor”, un soi de sihaştri mizantropi punînd accent pe asceză, potrivit credinţei că viaţa e o pedeapsă pe care sufletul trebuie s-o îndure în carcera trupului. Din această perspectivă, viaţa e o penitenţă acerbă, singurul lucru pe care îl poţi face fiind să înăbuşi carnea în vederea slăbirii legăturii ei cu lumea. De aici nuanţa care va face carieră în gîndirea greacă: trupul e mormîntul sufletului şi a trăi înseamnă a sta sub osînda unei providenţe ingrate. De aceea a înmormînta un trup e un act tumularic de sterilă semnificaţie ritualică (cum ai pune o colivie în altă colivie), căci sufletul s-a desprins de sicriul cărnii, de unde şi scîrba de mai tîrziu a lui Plotin, căruia, copleşit de coerciţia de a trăi în corp, îi era ruşine să iasă cu el pe stradă.

Al doilea curent e al „matematicilor”, savanţi absorbiţi de dezlegarea misterului aritmetic, graţie ipotezei neverosimile că numărul nu e doar principiul intern al armoniei universale, dar pe deasupra e temeiul a toate. Să recunoaştem, intuiţia e enormă prin contrazicerea bunului-simţ, numărul fiind o abstracţiune seacă din care nu te aştepţi să iasă concreteţea pipăibilă a lumii. Şi totuşi, pe