Câştigătoare a unui Urs de Aur, Luminiţa Gheorghiu îşi aminteşte că, la Institutul de Teatru, profesorii nu-i dădeau note prea mari din cauză că nu avea un aspect exterior „corespunzător“

Ştia ce voia să se facă încă de pe la 10-11 ani, când alţi copii se gândeau mai ales cum să câştige campionatul de şotron din cartier. Luminiţa Gheorghiu nu a fost o elevă populară şi nici viaţa nu i-a oferit şanse pe tavă: a picat prima oară, la Admiterea de la IATC, a pierdut un copil chiar înainte de primul mare rol de film, a pierdut mai multe probe de casting decât a luat. Dar ce roluri a făcut în acelea! Succesul cu adevărat mare a venit pentru ea la o vârstă la care alţii încep să se gândească la retragere, iar mai toate filmele în care a apărut au luat premii internaţionale. Numele ei este indisolubil legat de regizorii „noului val“ din cinematografia românească, de la care aşteaptă nici mai mult, nici mai puţin decât un Oscar, aşa cum noi îl sperăm şi-l aşteptăm de la ea.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută la 1 septembrie 1949, în Bucureşti. În ce cartier?

Luminiţa Gheorghiu: Pe Bulevardul 1 Mai, la numărul 66. Stăteam într-un bloc de trei etaje, iar în faţa blocului era un părculeţ, de care îmi aduc aminte cu plăcere. Nu era prea aranjat, prea dichisit, avea doar câteva bănci, dar era o insulă de verdeaţă în zona aceea, cel puţin aşa se vedea, ţin minte, de la nivelul geamului de la bucătărie. Iar acolo ne jucam cu

toţii, copiii din cartier. Am plecat din zona aia destul de repede, pe când aveam 7 ani şi ceva. Ne-am mutat în cartierul Dorobanţi, pe strada Şcoala Floreasca. Acolo am şi intrat la şcoală, Şcoala numărul 15, dacă îmi aduc eu aminte bine. Era chiar vizavi de

casa în care stăteam.

Intrarea în şcoală a avut loc în anii ’50. A fost un moment important pentru dumneavoastră?

Nu cred că am luat-o la fel de „în serios“ ca alţ