Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor,
traducere din engleză de Adrian Buz,
Bucureşti, Humanitas Fiction, 2012, 408 pag.
Recunosc, e amuzant să vezi cum, în goana infinită după originalitate stilistică, foarte mulţi scriitori eşuează în conformism. Tocmai dorinţa nestrămutată de a nu cădea în formule literare „fumate” îi face să aleagă un stil mai aparte, o adresare extrem de personală, dar care, din nefericire, a mai fost aleasă de mulţi, foarte mulţi alţi prozatori contemporani. Este şi cazul lui Dave Eggers cu Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor, volum care, cel puţin din punct de vedere stilistic, nu se deosebeşte cu nimic de cărţile unor Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Bret Easton Willies, Daid Foster Wallace sau Douglas Coupland. Din fericire, traducerea lui Adrian Buz este excepţională, redând fidel toate inflexiunile şi nesiguranţele vocii narative în căutare de succes.
Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor este o carte suficient de stranie încât să genereze infinite probleme în încadrarea ei. Ar putea părea un roman (un Bildungsoman american mai precis) dacă scriitorul nu ar insista extrem de mult cu explicaţiile potrivit cărora avem de-a face cu o scriere strict autobiografică, în care singurele lucruri născocite sunt numele unor personaje secundare care nu au dorit să-şi dezvăluie direct identitatea. Probabil că cea mai potrivită categorisire ar fi cea de creative non-fiction.
Cartea este povestea unui tânăr de 20 de ani ai cărui părinţi mor la scurt timp unul după altul, ambii bolnavi de cancer. Protagonistul, pe lângă datoria de a încerca să-şi făurească un destin şi de a-şi vedea de propria viaţă, se vede nevoit să aibă grijă de fratele lui mai mic cu 12 ani, Christopher, poreclit Toph. Conflictul permanent între tânărul care simte nevoia unei vieţi potrivite vârstei lui (care in
