Traian Băsescu a făcut, în ultima lună, două alegeri cruciale: a susţinut-o pentru şefia PDL pe Elena Udrea şi nu pe Monica Macovei şi a preferat un compromis cu Victor Ponta în locul susţinerii lui Daniel Morar. Deşi ambele alegeri i-au uimit în egală măsură pe cei mai loiali susţinători ai săi, între cele două există o diferenţă fundamentală. Prima a reprezentat în totalitate opţiunea sa. A doua alegere a făcut-o pentru că nu a avut încotro.

Am criticat vehement susţinerea sa pentru Elena Udrea. Nimeni nu l-a împiedicat să pună căpăstru ambiţiei patologice a progeniturii sale politice şi să o sprijine pe Monica Macovei, singurul politician democrat-liberal care, ajutat de o garnitură proaspătă de secunzi, ar fi putut reface fractura dintre partid şi alegătorii săi.

Şi dacă deznodământul ar fi fost acelaşi, măcar ar fi pierdut cu folos, consolidându-şi legătura cu românii care l-au făcut preşedinte şi care l-au apărat de două suspendări printr-o dovadă că este într-adevăr altfel decât cei ce l-ar fi vrut alungat în şuturi de la Cotroceni.

Nu a făcut-o şi a pierdut pe mîna unei noi generaţii politice cu nimic superioară celei din care provine el şi pe care a dezavuat-o programatic. Prin această alegere a dovedit încă o dată că marea sa problemă a fost şi rămâne incapacitatea de a descoperi, cultiva şi sprijini activ noi lideri politici, integri, curajoşi şi cu o carieră profesională solidă în spate, care să preia conducerea PDL şi care să îi ducă mai departe proiectele.

Strategia sa de a lua ”tinere talente” şi a le arunca în şerpăria de partid pentru a observa de la distanţă cine supravieţuieşte şi cine devine, eventual, la rândul lui un prădător politic, nu este o strategie. Este un mod de a se păcăli singur, de a-şi adormi conştiinţa cu scuza ”eu am încercat, dar dacă ei sunt slabi, eu ce să le fac. Doar să nu mă lupt eu în locul lor”. (În