(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 82, martie 2013) Predau The Road (2006) de cîţiva ani şi, la discuţiile de seminar, studenţii sancţionează entuziasmul meu cu aceeaşi observaţie amară. Oricît de convingător ar fi tatăl bolnav care-şi învaţă fiul să supravieţuiască într-o lume postapocaliptică bîntuită de canibali motorizaţi, sinuciderea mamei rămîne impardonabilă. Ecoul stoic al îndoielilor paterne - dacă universul nu are nici un scop, asta nu înseamnă că viaţa ta nu trebuie să aibă unul, scria Marcus Aurelius (1) în veacul al doilea - stîrneşte mai puţine reacţii decît surogatul matern din finalul cărţii, cînd băiatul ajunge în grija unei familii cumsecade. Prea hollywoodian, susţin ei. Nu toate epilogurile hollywoodiene sînt rele, încerc eu să salvez situaţia. În ultimul paragraf, cronicarul descrie hărţile şi labirinturile misterioase de pe spinarea păstrăvilor dispăruţi din rîuri, după cataclism. Semne şi forme dintr-o lume ce nu poate fi reparată. Au dispărut supermarketurile, dar şi basmele. Petrolul, dar şi compasiunea. Jocurile de cărţi, meseriile, hrana, gloanţele, tabuurile. Şi soţia. Mama. Bărbatul o revede în vise. Amintiri salvate din viaţa de odinioară. Păşeşte peste gazon într-o rochie vaporoasă. Îi ţine în poală mîna la un spectacol, iar el simte înfiorat ţesătura colanţilor. Îşi protejează pîntecul în noaptea catastrofei. O mireasă fantomatică, părul negru prins în "piepteni de fildeş, piepteni de sidef" (2), îi zîmbeşte timid înainte să se pulverizeze în fulgi de cenuşă cosmică. Naratorul nu spune cum ar trebui înţeleasă apariţia. Excesul cromatic, spectacular în celelalte romane, lipseşte din The Road. Predomină cenuşiul şi petele negre, murdare. Culorile au sens în trecut. Timpul ei. Fără îndoială, dezertarea mamei nu constituie soluţia morală, dar îşi îndeplineşte perfect funcţia estetică. Un trandafir va fi la fel de roşu şi în întuner