Apărut în Dilema veche, nr. 100
Cea mai grea sarcină a cetăţeanului de rînd din zilele noastre este să hotărască ce ton să adopte cînd vorbeşte cu cei ce-i hotărăsc soarta. Era mai uşor pe vremuri cînd, teoretic, puteai să stai faţă în faţă cu Puterea. Pe atunci, vorbele erau însoţite de limbaj corporal şi cînd ajungeai la capătul cuvintelor cu vreun şef sau vreun birocrat, puteai pur şi simplu pune punct conversaţiei cu un pumn în nas. Nu are nici un rost să faci asta unei voci mecanice de pe robotul telefonic sau unei adrese de e-mail, pentru că nu ai putea decît fie să te răneşti singur, fie să-ţi strici propriile obiecte. Aş vrea să am o colecţie cu toate sudălmile rostite de oameni puşi on hold de roboţii telefonici ai corporaţiilor şi apoi să lansez un CD cu ele, disponibil gratis pentru toţi şefii de corporaţii şi tipii din Guvern. Să şi-l pună de Crăciun. Sau cînd vor ei. De Crăciun ar fi însă mai bine, cu familiile strînse în jurul bradului, castane puse la copt în jarul din şemineu şi apoi - bum! – „Sudălmi pe linia de aşteptare”, hitul Crăciunului 2005.
Oricum ar fi, să ne întoarcem la ton, în caz că cineva reuşeşte să prindă la telefon o fiinţă umană în direct. Pînă cînd se ajunge la înfăptuirea unui atare miracol contemporan, omului cu pricina îi vine deja să urle. Apoi, în funcţie de cît de civilizat, reţinut sau temător este, poate produce o varietate de tonuri, de la cel rezonabil la cel rugător sau ameninţător, toate fiind doar modulaţii ale urletului dintîi. Petiţionarul are şanse să obţină un grad modic de justiţie dacă reţine că 1) nimeni nu este cu adevărat neputincios pentru simplul motiv că oricine poate deveni nebun de legat şi 2) audienţa este prin ea însăşi o dovadă a faptului că ceva-ceva tot obţii. Cu aceste două principii în minte, omul îşi poate ajusta tonul vocii. Tonurile de succes, adică cele car
