O conferinţă a arhimandritului Scriban: “Avem datoria de a ne naşte din nou!”
Cu exact un secol în urmă, la 4 aprilie 1913, sala cea mare a Ateneului Român era plină. Nu, nu era nici un concert, cu George Enescu sau Cella Delavrancea pe scenă! Motivul pentru care se adunase acel public pestriţ al Capitalei, compus din elite intelectuale, aristocraţi, slujbaşi prin ministere, studenţi şi târgoveţi cu o brumă de cultură, motivul – zic – era cu totul altul. Conferenţia Prea Cuvioşia Sa Arhimandritul Iuliu Scriban, directorul Seminarului Central din Capitală. Se apropia şi atunci (ca şi acum) Paştele şi bucureşteanul (parcă mai credincios ieri decât astăzi) s-a strâns de pe străzile răvăşite de ploaie sub cupola Ateneului, pentru a-l asculta pe părintele arhimandrit (unul dintre marii noştri cărturari, în epocă), vorbind despre “Rolul bisericii în viaţa noastră românească”.
Lăsând altora “grija schitului”, ca să parafrazăm versul unui poet, el a coborât în mijlocul mulţimii şi i-a împărtăşit din gândurile şi credinţa sa. Care era rolul bisericii, cu o sută de ani în urmă? “Rolul bisericii creştine e în primul rând afirmarea vieţii”, spunea el . “În dorinţa de a face să se afirme viaţa neamului românesc, noi, preoţii acestui neam, facem azi ceea ce au făcut profeţii Vechiului Testament: arătăm păcatele acestui neam şi-i spunem să se îndrepte, pornind pe calea care-l va duce la o viaţă sigură în viitor. Inima fiecărui individ e întotdeauna plină de el însuşi. Biserica intervine în această stare şi spune: Iubiţi-vă unii pe alţii. Viaţa e iubire; şi de nu vă veţi iubi, nu veţi trăi”.
Surprinzător, poate, pentru unii, astăzi – dar trebuie să vă reamintesc că Iuliu Scriban era un teolog multilateral, nepot al arhiereilor Neofit şi Filaret şi înrudit cu filologul August Scriban –, conferenţiarul face apel, în expunerea lui, la cugetările lui Hypolite