Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României. Aceasta este „titulatura" completă, cum este precizată în calendarul bisericesc, a celui care, în urmă cu două milenii, va fi trecut prin Pontul Euxin, a înfipt ţăruşul credinţei în nisipul coloniilor greceşti şi a anticipat astfel încreştinarea de mai târziu a românilor. Faptul că ziua legată de numele lui a devenit între timp sărbătoare naţională secundă ne oferă ocazia să reflectăm asupra unor aspecte legate de destinul nostru ca neam. Am putea începe cu o interogaţie dezarmant de simplă: ne simţim sub oblăduirea cuiva? Simetric, ocrotim la rândul nostru pe cineva sau ceva? Întrebarea nu este fără rost. A fi protejat sau apărat trimite la faptul că viaţa ta contează nemijlocit pentru altcineva. Părinţii îşi supraveghează şi cresc copiii având permanent gândul la viitorul acestora, la ceea vor face, studia, realiza. Grija părintească, în ciuda faptului că se îmbracă de multe ori în glazura rutinei, traduce speranţa profundă în cadrele căreia cel mic devine mare, copilul neajutorat de azi ajungând la un moment dat el însuşi de ajutor. Nu întâmplător, în termeni antropologici universali, iubirea lui Dumnezeu pentru creaţie se exprimă părinteşte, aşa cum Maria este numită cu tandreţe Maica Domnului şi, prin lărgirea sensului, a întregii Biserici, ocrotitoarea prin excelenţă. Opusul ocrotirii nu este abandonul, aşa cum am fi înclinaţi să credem, ci ocupaţia manifestată prin control total şi teroare cotidiană. Toţi dictatorii vor să fie iubiţi, se autointitulează „părinţi ai Patriei" sau sunt cadorisiţi cu formule hiperbolice de felul „geniul Carpaţilor". Ceea ce face ocrotitorul prin iubire doreşte să obţină autocratul prin violenţă. La scară istorică, am avut destui „ocrotitori", fie dintre ai noştri, fie din afară. De la Înalta Poartă la tancurile sovietice şi de la dictatura regală la cea comunistă, Ro