Noul film al al regizorului Adrian Sitaru, „Domestic“, vorbeşte despre oameni şi animale. Titlul acestui film clasic italian, regizat de Dino Risi în 1963 („I mostri“ / „Monştrii“), s-ar putea aplica şi celui de-al treilea lungmetraj al regizorului român Adrian Sitaru, unul dintre cei mai talentaţi şi apreciaţi din noul val.

Ca şi acolo, în filmul lui Sitaru menajeria e una umană, iar veritabilele „animale“ sunt cele cu chip omenesc. Vorbim de animal în sens figurat, de „bestial“, pentru că, altfel, inteligenţa instinctului se dovedeşte de multe ori superioară celei umane.

Autorul lui „Domestic“ încearcă o subtilă paralelă între cele două lumi, diversele poveşti cu animale nefiind decât un pretext pentru studiul unor psihologii umane, care de care mai bizară şi mai „monstruoasă“.

Mai slab

Din păcate, pare că filmele lui Sitaru sunt din ce în ce mai slabe. Mai bine zis, autorul, întotdeauna foarte talentat şi eficient din punct de vedere tehnic, al limbajului, e din ce în ce mai puţin inspirat în ce priveşte conţinutul. Primul său lungmetraj, „Pescuit sportiv“, a întrunit sufragii unanime, datorită excelenţei structurii compoziţionale, folosirii impecabile a procedeului „camerei subiective“ şi ambiguităţii de bun-gust care plutea asupra poveştii propriu-zise. Al doilea, „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, era mai puţin interesant, iar acest „Domestic“ este, de departe, cel mai slab.

Impresia generală (accentuată şi de declaraţiile regizorului la conferinţa de presă) este că nici Sitaru nu a ştiut ce a vrut să facă şi să spună cu acest film. „Domestic“ este un film care luat pe bucăţi scurte este excelent (bine scris, bine filmat, bine jucat), dar în care nimic nu se leagă şi părţile componente nu se lipesc deloc între ele. Nu este un film despre ce înseamnă a avea animale, deloc individualizate în film (sigur, animalele nu erau decâ