IN HOC SIGNO VINCES – (În acest semn vei învinge) “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” – Galateni 6,14 Creştinismul – unica religie care mântuieşte prin Iisus Hristos – a adoptat ca simbol universal Crucea (şeleb-ebr; stauros-gr; crux, crucis-lat). Cele două braţe ale Crucii erau încă din antichitate un simbol cosmic al axei dintre cer şi pământ. Dar faptul că a fost aleasă de creştini ca simbol are o explicaţie mult mai specifică. Ca aspect central al înţelegerii pe care au avut-o despre Iisus Hristos, creştinii nu au dorit să comemoreze prin simbol nici naşterea Lui şi nici tinereţea Lui şi nici domnia Lui, ci crucificarea Lui, care este în legătură organică, esenţială şi veşnică cu Învierea Lui. “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Primii creştini au desenat, au pictat şi au gravat crucea ca simbol al credinţei lor, dar au şi început să-şi facă, atât lor cât şi altora, semnul Sfintei Cruci aşa cum au deprins de la Sfinţii Apostoli şi de la urmaşii lor episcopi şi preoţi. Hippolyt, cărturarul preot al Romei, a fost “o persoană care cu scrupulozitate a conservat trecutul, o persoană evlavioasă care în generaţia lui a sprijinit mai curând cauza trecutului decât cauza viitorului”. Faimosul său tratat “Tradiţia Apostolică” (circa 215 d.Hr.) afirmă în mod explicit că relatează numai despre forme şi modele ale riturilor care erau deja îndătinate de multă vreme, şi că el a fost scris ca un protest voit împotriva inovaţiilor”. Semnul Sfintei Cruci este o pavăză împotriva răului: “Când eşti ispitit, însemnează-ţi întotdeauna cu reverenţă fruntea cu semnul Sfintei Cruci. Căci acest semn al suferinţei este expus şi prezentat împotriva diavolului dacă în faci în credinţă şi să-L mărturiseşti cu preţul vieţii şi înaintea oamenilor şi în mod voit să-L pui înainte ca o pavăză”. Sfâ