Cei mai negri ani ai epocii de negru aur (1984-1988) i-am trăit în liceu. Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş” (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre). Când aveam să fiu mare, urma să devin, carevasăzică, învăţător. N-a mai fost să fie. Am rămas însă cu amintirea unor formidabile momente de practică pedagogică din lecţiile la care asistam sau pe care le ţineam eu însumi cu preşcolarii ori cu elevii de clase primare.
Mi-am amintit de un asemenea moment, o întâmplare autentică şi haioasă, citind colecţia de savuroase definiţii şi ziceri ale copiilor preluate de Andrei Pleşu din antologia profesorului Zaica (Dilema veche, nr.477 din 4-10 aprilie 2013). De altfel, de istorioara asta îmi amintesc de fiecare dată când dau de neinspirata decizie de „predare a religiei” în şcoli sau de analize comparative ale diverselor sisteme de învăţământ sau metode pedagogice (inclusiv comparaţia dintre şcoala copiilor noştri şi şcoala noastră). Aşadar…
Eram, cred, într-a douăsprezecea şi, împreună cu colegii mei (în fapt, ar trebui să zic, mai degrabă, cu „colegele mele”, dat fiind că a face liceul pedagogic atunci echivala cu a absolvi şcoala de fete), asistam la o lecţie predată grupei mari de la grădiniţa din parohia liceului. Era o oră de „învăţământ politico-ideologic” (chiar aşa se numea!) care însemna, în acelaşi timp, proba practică a examenului de grad al tovarăşei educatoare. Este motivul pentru care, la lecţie asistam nu doar noi, fetele, ci şi profesorul de psiho-pedagogie, profesorul de metodica predării şi directoarea liceului. Parcă mai era un profesor, dar nu cred că cel de socialism ştiinţific, că ar fi fost prea de tot.
Ora „de învăţământ politico-ideologic” era, inutil s-o spun, o aberaţie politico-ideologică, asta cu atât mai mult când vorbim de prşcolari. E
