Atunci când te invită cineva pentru prima oară într-o casă, trebuie mai întâi să spui bună ziua să te prezinţi şi să spui mulţumesc. O fac, deşi cu oarecare întârziere.

Aşadar, mulţumesc Simonei Chiţan care m-a convins să scriu pe acest blog, şi celor care mi-au oferit această oportunitate.

Nu voi face politică, nu voi arunca bombe, nu voi încerca să atrag cu orice preţ marea masă a cititorilor, nu voi comenta scandaluri la ordinea zilei, nu voi jigni pe nimeni, nu voi plagia şi nici nu voi minţi.

Sunt însa adepta lui Panait Istrati care spune că: „nevoia de dreptate nu este o teorie, ci un sentiment”.

Aceasta va fi politica mea, nevoia de dreptate, asta, şi viaţa de zi cu zi, amintirile şi nu în ultimul rând credinţa într-un vis care pentru mine a fost şi este Teatrul…

Sunt creştină ortodoxa şi cunosc preceptele religiei mele, ştiu pe de rost decalogul, ştiu ce ne povăţuieşte IISUS: cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celalalt; celui ce voieşte să-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa. Aici mă declar învinsă… dar mă străduiesc din răsputeri să ajung până acolo.

Nu vreau să concurez cu nimeni, nici să mă bat să fiu prima. Am să vă spun un secret: nu există locul întâi pe lumea asta. O voi demonstra cu viitorul meu spectacol pe care sper să-l montez în stagiunea viitoare… veţi afla atunci numele piesei şi al autorului.