Sarah a intrat pe uşă la nici 5 minute după plecarea lui Robert. N-a fost nevoie să-i dau prea multe detalii. A înţeles situaţia din privirea mea deznădăjduită.
- Îmi vine să te strâng de gât, să ştii.
- Te rog, nu mai pune sare pe rană, am implorat-o.
- Ai ratat acea şansă mică, mică, mică de a scăpa ziaristica românească de unul ca Robert o dată pentru totdeauna.
- Am ratat-o?
- Mă tem că da. Nu văd ce-ar mai fi de făcut. Ca să nu mai spun că ai fi intrat în analele presei româneşti precum cea care a scos adevărul la lumină.
- Crezi?
- Sincer, nu. Robert avea dreptate. Eşti prea împiedicată. Dar mă rog, ai fi participat poate la atenuarea conflictului dintre director şi sindicate. Asta e, fetiţo… Nu mai e nimic de făcut.
Sarah era cu adevărat supărată pe mine: plecase în toiul nopţii de acasă degeaba. Şi pentru că se pare că şi pentru ea era una din acele zile în care ghinioanele se ţin lanţ, pe drum a dat cu roata din spate a maşinii într-o groa- pă şi a făcut pană. Era imposibil să schimbe roata de una singură aşa că a tras maşina pe dreapta şi a venit pe jos până la mine în speranţa că împreună am putea duce această manevră anevoioasă până la capăt. Şi ca să aveţi totuşi o imagine cât mai fidelă a realizăţii crude, trebuie să vă spun că afară a început să plouă cu găleata. Mă rog. Nu se face să laşi o prietenă la ananghie şi nici nu aveam cum să amânăm până dimineaţă neplăcuta manevră: din cauza penei de cauciuc maşina nu putuse fi parcată prea bine, iar zona se aglomerează peste măsură în preajma orei 8 şi ar fi încurcat circulaţia. Aşa că ne-am înarmat cu ce am găsit la îndemână (care cu o umbrelă, care cu o pelerină de ploaie şi o pompă de umflat roţile) şi am coborât în stradă.
După câteva încercări nereuşite de a potrivi cheia pe şuruburile care fixau roata, am hotărât să alegem o cale mai uşoară:
