Ascult „Scheherezade”, de Rimsky-Korsakov şi gândul mă duce iar la Tine. Îmi închipui ţara aceasta o societate veche, în care membrii comunităţii ar cere sfatul înţelepţilor, şi atunci îl văd singur pe Mihai Şora, ultimul înţelept, cum ar elibera de griji, de spaime, de dureri pe oricine i-ar trece pragul, numai privindu-l. Dar nu e imaginaţia mea în răspăr cu realitatea? „Orizontul s-a fleşcăit”, cum spuneai în „Sarea Pământului”, dar lumea în care trăim, pură românească, şi mai abitir. Şi tu rămâi drept şi răbdător, senin şi înţelept. În acest galop al sufletelor pentru a deveni trupuri, tu priveşti totul cu bunătate, cu bucuria ta binecunoscută înscrisă pe chip. De parcă ai învăţat să trăieşti direct de la şcoala lui Dumnezeu, tu singur te stăpâneşti în societatea aceasta zguduită din toate colţurile de isterie! Da, noi zilnic asistăm la monologuri isterice, precum discursurile nebunilor, în vreme ce tu ştii bine arta dialogului, cea care înmărmureşte de uimire şi trezeşte pe cei ce au prilejul şi norocul să se apropie, să te privească, să te asculte. Şi, mărturisesc, e îndeajuns să te fi întâlnit o dată, ca de fiecare dată când mă rătăcesc, să îmi revin doar gândindu-mă la chipul luminos, bucuros, senin al lui Mihai Şora, la cel real şi la cel surprins în fotografii de prietena şi poeta Luiza Palanciuc.

Chipul şi filosofia, bucuria şi poezia, omul şi cartea. Şi vai, cu „Sarea pământului” a fost o întâlnire destinală! Nu întâmplător aţi scos-o din tăcere în 1978, odată cu venirea mea pe lume! Ce poetic poate fi abstractul! Ce simplu abstractul poate mărturisi despre adevărul poetic! Filosofia lui Mihai Şora e un exerciţiu provocator al minţii şi o înduioşare plecată a sufletului!

Şi, trebuie să spun şi asta, fascinaţia mea pentru culori, e stârnită de aceeaşi „Sarea pământului”; culorile care ba se amestecau, ba se depărtau unele de altele, ba li se