De Ziua Naţională multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin în această zi.

Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective. Naţiunea şi cetăţenia sunt asememea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am ramas legaţi de aceşti munţi de piatră sau inşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul căsunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce a adus Isus şi alti profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celalalt, solidaritate şi sacrificiul pentru ca acestă minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările. În acest proces de coagulare a identităţilor colective ideea de duşman are un loc special, deorece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi a faptului că am trecut pestre greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelo