Nu numai numele de scenă – „Cezar The Voice” -, așa cum aminteam, nu e inspirat ales, ci nici acela al piesei „It’s My Life” („E viaţa mea”), care trimite cu gândul la cel puţin două melodii omonime, însă provenind din două genuri deosebite – rock și DM (dance music) -, devenite demult șlagăre mondiale, în interpretarea a doi artiști care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Bon Jovi și Dr. Alban.

Apoi, nu întâmplător l-am amintit pe rusul Vitas (Vitalii Graciov), supranumit „The Perfect Voice”, pentru că oricine va avea curiozitatea să urmărească unul din videoclipurile sau concertele sale (de altfel, artistul a evoluat în 2009 și în România) va depista cu ușurinţă elementele care au inspirat echipa care a pregătit clipul și apoi prestaţia live a lui Cezar. Începând cu ţinuta lui de scenă, realizată de, cine altul?, designerul Cătălin Botezatu și care nu prea s-a pupat cu aceea a dansatorilor și terminând cu scenografia lui CRBL, care mi s-a părut a fi lipsită complet de consonanţă cu cvasi-imobilismul lui Cezar. Sau, mă rog, viceversa.

Cu toate aceste imperfecţiuni și lecţii îngurgitate cam pe nemestecate, Cezar a trecut lejer de etapa preselecţiilor și apoi a semifinalei, ajun-gând, alături de ceilalţi 11 concurenţi, în finala „Eurovision” pentru Românik, într-un show de toată jena organizat de TVR (cu siguranţă că pe foarte mulţi bani, mai mult sau mai puţin publici), despre care am amintit mai devreme și asupra căruia nu voi mai insista pentru că, realmente, nu merită absolut deloc osteneala.

Îmi formasem deja o părere despre cele 12 melodii prezentate în finală și despre interpreţii lor, dintre care doar 6 îmi reţinuseră atenţia: „Seven” (Narcis Iustin Ianău), „It’s my Life” (Cezar Ouatu), „Spinning” (Elena Cârstea Muttart), „Unique” (Luminiţa Anghel), „Un refren” („Casa Presei”) și „Emilia” („Electric Fence”), acesteia din urmă – graţie r