Ce ne deranjează? Putem enumera pe loc o mulţime de neajunsuri cu năduf sau putem deschide televizorul pentru a vedea o jeluire prelungă despre starea deplorabilă a ţării. Dacă luăm creionul în mână şi gândim mai aplicat, vedem iarăşi că în România ar fi cam totul de reparat. Totuşi, poate că mai interesant ar fi să facem exerciţiul de a pune o oglindă pentru societatea românească pe care prea de puţine ori o folosim, cea a tinerilor. Chiar aşa! Cum văd cei din generaţiile noi starea de lucruri în care ne complacem?

Am avut ocazia să mă întâlnesc, în cadrul unui program, cu un grup de tineri, elevi de liceu; o experienţă interesantă pentru mine, pentru că recunosc faptul că - pe măsură ce au trecut anii - am pierdut contactul cu cei aparţinând acestei categorii de vârstă. Legăturile le-am pierdut şi cu sistemul românesc de învăţământ primar şi secundar, în care nu am dorit niciodată să lucrez, deşi am terminat o facultate care mi-ar fi dat dreptul să profesez. Nu auzim despre adolescenţi, în general, decât o dată pe an, pe la începutul verii, când ridicăm din umeri minunându-ne de „catastrofele de la bac“. În cealaltă extremă, mai aflăm ceva despre vreun tânăr care a reuşit să obţină o bursă la un colegiu reputat din America; la categoria excepţii, desigur.

Cam la atât este dispusă atenţia noastră - ca societate - faţă de generaţiile care vin! Este drept, însă, nici tinerii nu ştiu să ne facă să ridicăm privirea. Am fost contrariat de faptul că am constatat foarte multă poziţie defensivă, nepăsare, plictis, în cele din urmă, chiar lipsă de dorinţă de afirmare pentru generaţia celor născuţi la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90. O atitudine semicontemplativă, o abdicare de la opinii, nu de multe ori inabilitatea de a folosi o oportunitate care realmente li se deschisese.

Un prieten îmi atrăgea atenţia că cei din generaţia despre care vorb