Ştiu că modelul european al regionalizării este unul de succes în multe state membre ale uniunii. În schimb, în aceeaşi logică, sunt sigur că acolo manualele de istorie regională sau locală nu incită la revizionim, la ură interetnică şi mai ales la schimbarea unor realităţi care pot genera conflicte majore. De curând a fost lansat un nou manual de istorie, „Istoria Secuimii”, studiu ce a fost redactat de un colectiv de profesori de istorie, istorici si arheologi din zona Ciuc, Odorhei, Covasna si Mures, sub coordonarea istoricului academician Pal-Antal Sandor.

Nu caut să răspund la intrebarea dacă era sau nu necesar un astfel de manual. Complexitatea problemei este una mare şi e nevoie de răbdare, de înţelegere şi mai ales de timp pentru a putea asculta argumentele pro şi contra acestei nevoi. În schimb pot observa foarte uşor că în ciuda unei deschideri aparente şi a încercării de a argumenta într-o cheie europeană apariţia volumului, autorii au avut câteva mici scăpări care pot genera nelinişte în rândul susţinătorii tezei că anumite partide doresc separarea ţinutului secuiesc de România. De exemplu:

„Prezenţa românilor în Ţinutul Secuiesc a fost observată pe vremea regatului, în principal, după cum arată locuinţele de vară pe care le-au construit în zonele limitrofe (după cum demonstrează denumirea de localitate Olahfalu – Căpâlniţa n.n. – din Scaunul Odorhei, apărută la începutul secolului XV)."

„In noaptea zilei de 27 august 1916, armata regală română, trecând Carpaţii, a năvălit în Ardealul lăsat aproape fără apărare”

„Teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave. Au devastat, jefuit, magaziile, casele fără proprietari şi au dat foc lanumeroase clădiri.”

Sunt doar câteva exemple, din zecile care pot face orice tânăr care va studia în şcoală acest manual să se gândescă la români şi la România într-un mod nu foarte plă