Relatia Washingtonului cu regimurile recent configurate în tarile „primaverii arabe” îi preocupa în mod explicit pe majoritatea comentatorilor arabi. Raportarea mai degraba pozitiva a administratiei americane la guvernarea de orientare religioasa legitimata prin vot în tari precum Tunisia si Egipt a stârnit un soi de nedumerire, dat fiind istoricul pozitionarii Washingtonului fata de ceea ce îndeobste este cunoscut ca „islamul politic”.

Cum bine se stie, teama de islamul politic, dar mai ales de deviatiile sale extremiste, a fost unul dintre argumentele justificative principale în sustinerea regimurilor autoritare din spatiul arab, a caror longevitate este partial „datorata” si reprioritizarilor din politica americana de dupa 11 septembrie 2001. Perspectiva unei guvernari de orientare religioasa, destul de repede conturata si deloc surprinzatoare în absenta oricarei alte optiuni politice cu larga acoperire si sustinere populara în statele din nordul Africii, a determinat o fireasca repozitionare a comunitatii internationale (desigur si a Statelor Unite) fata de o realitate politica imposibil de ignorat. Daca la baza evenimentelor revolutionare (observatia fiind valabila în mod special pentru Tunisia si Egipt) a stat actiunea decisiva a ceea ce putem numi „societate civila”, careia i s-au alaturat în diverse etape si alte forte sociale, actorii politici care s-au afirmat imediat dupa rasturnarile de regim nu au venit neaparat (sau deloc, în unele cazuri) din aceeasi zona.

De altfel, sunt de parere unii observatori ai fenomenului, societatea civila, a carei crestere si solidizare ar fi fost si din exterior încurajata, nu a reusit sa articuleze o structura la nivelul reprezentarii politice post – revolutionare. Astfel, vacuumul politic a fost repede umplut de actori politici care aveau la momentul rasturnarii regimului un capital de încredere popul