Această fotografie nu este neclară dintr-o banală neglijenţă de folosire a aparatului. Aceasta este o fotografie care a ieşit aşa, nefocusată. Prin lipsa ei de claritate exprimă toate emoţiile prin care trecea autoarea, în momentul în care a apăsat pe declanşator. Clipa aceasta a fost oprită în loc şi înregistrată pe cardul de memorie al unui aparat foto digital de o mamă de copil cu autism pe 15 septembrie anul acesta, în prima sa zi de şcoală, în clasa 0. Am întrebat-o pe Cătălina ce fel de emoţii a avut în ziua aceea. Şi mi-a răspuns cu mult amănunt, astfel: “În noaptea de duminică nu am dormit mai deloc, iar luni mi-a fost rău toată dimineaţa de emoţii. Cuvântarea directoarei s-a terminat repede, apoi am auzit că îi cheamă să se încolonoze clasa pregătitoare A. M-am luat după el, încă se învârtea totul cu mine, am mers mai mult pe vine în urma lui pe sub podul de flori şi am făcut poza, nu mă puteam opri, căci mai erau şi alţi copii în spate. În momentele acelea mă gandeam dacă o să-i placă la şcoală sau dacă şi lui îi era la fel de rău cum îmi era mie, eu trăiam aşa, niste chestii senzoriale, am experimentat puţin din ceea ce simt ei (copiii cu autism). Îmi era teama să nu-i fie lui teamă, ştiam că dacă ar fi plâns probabil l-aş fi luat de mână şi am fi plecat acasă. În timp ce am făcut poza mi-au dat lacrimile şi atunci mi-a tremurat mâna, picioarele oricum abia mă mai ţineau, de acolo a ieşit blurul. După ce i-am lăsat în clasă, am plecat, am ieşit singură în curtea şcolii şi am simţit nevoia să mă întind pe asfalt. Era o nevoie atât de puternică încât, dacă nu ar fi fost curtea plină încă de elevi şi părinţi, aş fi făcut-o. Atunci am început să plâng.” Vă întrebaţi de ce atâtea emoţii? Pentru că pentru noi, părinţii de copii cu autism, prima zi de şcoală este un vis la care uneori nici nu avem curajul să ne gândim. Şi care vine după multă multă muncă, a