În nebunia goanei după senzaţional promovate de o mass-media dependentă de click- uri, cele mai plictisitoare ştiri au ajuns să fie alea ce altădată stârneau furori de- a lungul şi de- a latul mapamondului: Aşa zisele iubite ale lui Botezatu (ca să avem şi ceva de la noi), veştile privind iminenta Apocalipsă şi bineînţeles începerea rezbelului dintre cele două Coree.
Dacă de Botezatu s-au lămurit până şi copii de-au disperat părinţii la auzul inocentei întrebări ,,tati, ce-i aia poponar?!“; iar promotorii sfârşitului lumii s-au retras să-şi cheltuie în linişte banii obţinuţi de pe fraieri, cu începerea conflictului dintre Seul şi Phenian chestiunile nu au fost încă pe deplin lămurite.
Lipsit de experienţă politică şi probabil influenţat de unii capi a armatei, preşedintele nord coreean s-a dat în stambă cu declaraţii de război, iar SUA atât a aşteptat. Aşa cum a păţit şi bietul Gaddafi ori Saddam. Cum au vorbit de arme de distrugere în masă, cum s-au pomenit şi ocupaţi, şi cu banii luaţi, iar în final… decedaţi. Totul în numele demokraţiei implementate printr-un joc morbid ce ar putea avea numele ,,uite bomba, nu e bomba”; şi are drept scop cucerirea naţiunilor precum într- un joc sadic de Monnopolly.
În ciuda unei armate impresionante (adăugând rezerviştii, unul din doi nord- coreeni este apt combatant), ,,Ţara dimineţilor liniştite” după cum o numeau jurnalele de ştiri ceauşiste este departe de a fi o putere militară cu pretenţii pentru zilele noastre. Tancurile sunt de pe vremea bunicilor ce-au construit socialismul şi le-au vândut pe orez în ţara comunistă şi prietenă, pentru că aşa au luat pe ele mai mult decât la Remat. Aflat în serviciu de pe vremea lui Stalin, modelul T54 şi-a dovedit din plin eficacitatea în Primul Război din Golf, când imperialiştii americani se distrau făcând terci două dintr- o lovitură. De altfel majoritatea arm
