De zeci de ani judeţul Suceava este perceput, nu fără amuzament,  drept un ţinut unde nu se naşte altceva decât folclor, datini şi obiceiuri, unde numai autorul anonim şi cel care scrie despre toate astea există şi unde până şi oile scriu cu propriile trupuri pe dealuri, sub îndrumarea ciobanului cu nume de fluture. Tot aici, voievozii au ridicat mânăstiri pictate care, adăugate producţiilor mai înainte pomenite, constituie o suficientă zestre culturală, menită să dospească lenea activiştilor de resort şi să hrănească o dublă vanitate: cea a liderilor politici judeţeni şi a vizitatorilor.

Ca în fiecare judeţ, de altfel, o instituţie specializată veghează la tihna acestor inerţii, fiinţând pe bani publici, ca şi cum, marea cultură mergând de la sine în Bucovina, grija trebuie purtată numai amintitelor activităţi. Ea se cheamă Centrul Naţional pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiţionale.

Cum se face că, spre deosebire de judeţul vecin, Botoşani, Suceava se arată a fi  numai un loc al “talentului opincii”? Răspunsul e simplu: până de curând, autorităţile au încurajat şi susţinut financiar numai cultura acestor domenii întrucât, spre a nu fi puşi în umbră ca “întâi stătători”- ditamai preşedintele CJ, primarul X şi Y etc. -  liderii politici locali s-au ferit mereu de scoaterea la iveală a oamenilor cultivaţi, care, prin artele practicate la cote înalte, ar aduce recunoaştere judeţului şi lor înşişi. Căci, trebuie recunoscut: teama de arta rafinată şi “angajată” – unde cuvântul bine rostit şi scris ocupă un loc de frunte - a fost mereu mare la Suceava.

Să fie clar: nu dispreţuiesc câtuşi de puţin istoria şi etnografia, însă îmi iubesc ţara asemenea medicului care ţinând la un pacient beteag,  pare că îl operează cu cruzime şi cinism. Că adevăraţii artişti ai satului au talent, graţie şi frumuseţe este un mare adevăr, însă ce es