Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian păunescu – necesitate, şansă, condamnare (117)
“Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despr eo perioadă infernală a vieţii lui Adrian păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avăndu-mă, permanent, de-a dreapta sa.”
Andrei Păunescu
______________________
2 iunie 1987
Ieri mi s-a confirmat, de la Centrul de Perfecţionare din Piaţa Cosmonauţilor, că am obţinut atestatul de liber profesionist, categoria doi solist vocal de muzică uşoară. Nu există printre conceptele actuale ale legislaţiei care-i priveşte pe artişti, o diferenţă între, spre exemplu, curentele folk, rock şi muzica uşoară de tip radio-televiziune. Prin urmare, totul se judecă prin prisma mentalităţii muzicienilor « uşori », care, dacă doresc (asta depinde foarte mult de pile sau de cadouri), pot considera că nişte muzicieni de nivelul unor Victor Socaciu (folk) sau Cristian Minculescu (rock), sunt sau nu buni, sunt sau nu demni de un atestat, şi asta dacă arta lor seamănă sau nu cu muzica unor Horia Moculescu, George Grigoriu sau Camelia Dăscălescu. Dar nu latura muzicală este balastul cel mai greu al muzicii uşoare, ci textele retardate şi comode, care, înainte de a fi aprobate de nişte supervizori cu cap pătrat, sunt scrise conformist de aşa-zişi textieri, pe care nici nu ştim ce-i caracterizează mai mult : oportunismul, mediocritatea, lăcomia, prostia, veleitarismul sau lipsa de bun simţ.
Ioana la 20 de ani
Astăzi, sora mea, Ioana, primul copil al lui A.P., împlineşte 20 de ani. Mi se pare mult, dar, când voi ajunge şi eu la această vârstă (eu abia am împlinit 18), în mod sigur că-mi voi explica savant şi liniştitor faptul că sunt tot la fel de tânăr, deşi am intrat într-o perioadă nouă
