Este de-a dreptul plicticos să mai scrii despre fotbalul românesc; și mai plicticos e să citești pretutindeni mereu același val de acuze trecute cu severitate în revistă de toată presa română. S-ar cuveni să recunoaștem că, în cazul unui rezultat onorabil la Amsterdam (de fapt, imposibil) nu s-ar mai fi vorbit nici despre criza valorilor, nici despre indisciplina echipierilor, nici despre morală în postata sportului-rege! Intervin încă o dată, acum și aici, întrucât am senzația că din cauza copacilor nu se mai vede pădurea. Nu cred că-i vorba despre o criză a valorilor, că nu s-o fi știrbit peste noapte gena românului, ci despre altceva: o criză de sistem (de altfel, derivând una din cealaltă).

Fotbalul românesc putrezește de la rădăcină și se exfoliază precum codrii în decembrie. Să le luăm pe rând. Nu mai repet argumentele pe care le-am tot înfățișat, ci încerc să trec în revistă doar principalele cauze care concură la instalarea și perpetuarea crizei de sistem. Mai întâi, cele cât se poate de evidente: nu mai avem așa-numita „bază de mase”, a dispărut campionatul-rezervor al echipelor de tineret, campionatul de juniori practic nu mai există competițional, echipele de pitici parcă n-au fost niciodată, centrele de copii viabile le numeri pe degete – așa că baza de selecție s-a îngustat până ce a devenit... lamă de cuțit, cluburile rezolvând situația prin import de jucători. Ceea ce Naționala n-are cum face. Antrenori, slavă Domnului, avem. Numai că acei valoroși lucrează „afară”, iar la reprezentativă a rămas barbugiul care atinge maximul productivității doar atunci când își pune în funcțiune aspiratorul personal de bani publici. Dar să trecem și peste asta, fiindcă, o spun din toată inima, nu pitorescul lumpen-selecționer Pițurcă poartă cea mai mare vină pentru degringolada fotbalului românesc (care, de altfel, abia își arată colții), ci decolmatar